Salutare !

Jumatate de an in Londra! La multi ani 2012! sa imi aduci bucurii !

 

Prima mea carte – Ego sau Bataia cu fluturi

 

 

Au trecut trei ani de cand am inceput sa scriu la aceasta carte. Nu cred ca am cuvintele necesare sa pot exprima in scris ce simt, dar ma bucur cand rostesc: Lansare de carte – “Ego sau Bataia cu fluturi” de Liliana Muntianu. Emotii, emotii, emotii..

 
Ideea se confundã cu povestea desprinderii de sine, crima boemã a stãrilor, sãlbatica aventurã cu nebunia şi cuvintele.

O carte despre un rãzboi interior în care îmi plimb tocurile, o tãcere atinsã de glasuri pe care nu le aud, o plãcere profundã închinatã artei care îmi creşte pe sub piele . .

Evenimentul gãzduit de Cafeneaua Maideyi vã va transpune cu totul într-o atmosferã estivalã de socializare, artã şi muzicã bunã.

Mi-ar placea sa fii acolo!

Atat. doar atat..

Life in mono.

 

       Cel mai bine mã simt sub pielea care mi-a fost datã la naştere. Poate de aceea prefer sã îmi construiesc acolo lumea pe care o invoc atât la suprafaţã şi pe care nu o gãsesc. Peste tot sunt stãri, e plin de gânduri, de frãmântãri, de idei.

      Acolo sunt doar eu şi cu un duh. Îmi place sã îl necãjesc uneori şi asta pentru cã nu vrea sã priceapã cã trebuie sã mai iasã şi el din când în când sã vadã oamenii. Degeaba.

Eu : – auzi amice, tu eşti bãtut în cap.. o sã rãmâi veşnic hoinar în întunericul ãsta sumbru !

Ego : – nu înţelegi nimic lili ! uiţi cã ãsta e singurul loc în care poposeşti de câte ori eşti dezamãgitã…

Eu : – eu dezamãgitã ?? niciodatã..

Ego : – ha ha ha ! chiar ieri ai venit la mine şi mi-ai zis cã nu îl mai înţelegi deloc şi cã vrei sã-ţi dau sfaturi!

Eu: – ohh, duh afurisit! Nu mai zi şi tu acum în gura mare tot ce ştii despre el..

Ego: – pai ţi-am zis, ca şi alte dãţi, aveţi nevoie de timp. Atât.

Eu: – da da da !!! eu vreau sã vinã primãvara mai repede sã ies în lume.

Ego : – sã ieşi ? aşa, singurã ?

Eu : – normal ! viaţa în doi e mai frumoasã cînd o petreci ca şi cum ai fi singur!

Ego: – cum aşa?

Eu: – simplu: îi spui celuilalt cã îl aştepţi la jumãtatea drumului! Pânã ajungi acolo, îţi faci de cap cu arta!

Ego: – şi ce implicã arta asta?

Eu: – sã dansezi, sã scrii, sã pozezi, sã pictezi…

Ego: – pentru artã aş lãsa tot!

Eu: – pãi, duh ce eşti, ţi-am mai zis cã viaţa alãturi de mine implicã satisfacţii!

Ego: – I n d e e d

Mã bate un gând. Acelaşi

 

  Dacã mã cunoşti de o viaţã, mã înţelegi mult prea bine. De 2, 3 ani? Trebuie sã faci un efort. De câteva momente? nu ai nicio şansã!

  Azi mi-ai umplut sufletul cu zãpadã, mi-ai nins pãrul cu idei, poate cã mi-ai şi suflat poveşti prin palme. De fapt, cred cã doar mi-ai amintit de clipele de ieri când refuzam sã te percep într-un anumit fel.

 Ei bine, azi te vãd altfel, ştiu cum gândeşti şi ce crezi despre mine. Azi, acum, am ajuns la concluzia cã nu ne potrivim deloc.

 Şi te pãrãsesc pentru cã nu ne-am înţelege nici mâine mãcar. Mã cunoşti de 2, 3 ani, dar n-ai cum sã mã înţelegi..

 

Gânduri la început de an..

 

      Dacã ar fi sã mã gândesc la ceea ce a însemnat pentru mine anul care tocmai a trecut, aş putea sã rãspund cu acea uşurinţã cu care pot sã îmi controlez respiraţia: evoluţie. Şi nu doar pe plan profesional.

    Ce îmi doresc pentru acest nou an? Mult mai mult decât a însemnat cel din urmã. Gânduri atent alese care sã contribuie la modelarea personalitãţii, oameni care sã merite, un alt mod de a percepe lumea, prin prisma artei, îndeplinirea unor proiecte ce constituie fondul unor vise proprii, lansarea primei cãrţi, mult dans sportiv, fotografie şi paşi care mã vor purta spre alte locuri.

   Printre acestea, o atitudine şi o gândire pozitivã îmi vor contura calea spre realizarea acelor aşteptãri pe care le am, alãturi având timpul pe care îl voi valorifica şi cu care voi reuşi sã duc la împlinire tot ceea ce mi-am propus.

   Vã urez şi vouã multã rãbdare, stãruinţã, linişte şi gânduri albe.

 

Am uitat sã scriu…

 

  …e trecut de mijlocul lui decemvrie, s-a mai dus un an. Cred cã zãpada asta din noi şi frigul e tot ce a mai rãmas, de fapt aştept sã mã ningã şi sã îmi amintesc cum era când scriam ore în şir, când inspiraţia nu mã pãrãsea niciodatã.

    Am uitat cum e sã scriu  pentru cã am crezut cã nu mai am motive sã o fac. Iarãşi de fapt, am renunţat la unele lucruri în schimbul celor care nu mi-au oferit aceeaşi stare. Nu pot sã o numesc soartã.

   A trecut încã un an. Subit parcã. S-a stins timpul, am învãţat multe şi am avut atâta rãbdare încât încã mai am. Am învãţat cã pentru realizãrile importante, pentru împlinirile spirituale şi sufleteşti, îţi trebuie multã rãbdare, efort şi înţelegere. Totuşi, încã tind sã cred cã nu e nevoie doar de acestea.

   Existã oameni pe care i-am uitat, apoi alţii care au contribuit la scrierea poveştii mele. Existã oameni la care ţin prea mult şi pe care la anul, pe timpul acesta nu îi voi mai vedea. Abia aici intervine soarta. Unii îşi aleg o viaţã aici, alţii pleacã şi se reîntorc, alţii pleacã şi nu se mai reîntorc. Am de ales şi ştiu încotro tind.

   Anul acesta am învãţat sã muncesc, sã iubesc şi sã am rãbdare. Şi cea mai mare dintre provocãri e sã fii conştient de ele şi mai apoi sã nu poţi sã le împarţi cu nimeni.

   La anul le vreau în altã ordine.

Fãrã titlu.

 

     Poate cã toate gândurile mele se canalizeazã acum spre un singur lucru pe care îl consider destul de important, însã pe care trebuie sã îl las la o parte. Am început sã ţes la un moment dat mai multe visuri în acelaşi timp şi cred cã mi s-au încurcat aţele. Am început sã scriu la ceva în care încã mai cred, dar timpul. Am început sã pictez ceva, dar timpul. Am mers mereu pe un singur drum fãrã sã mã abat, am fãcut cum au vrut alţii, dar timpul s-a schimbat. Sau poate eu m-am schimbat. Existã acum alţi paşi pe care o sã mi-i îndrept încotro cred.

   Aşa e, n-am mai scris de mult. Poate cã am obosit sã interpretez cuvinte rostite de alţii, impresii despre mine gãsite de alţii, idei fãrã fond. E o etapã decisivã, un ultim an universitar. Ultimul. Şi va fi memorabil. Dupã, nu ştiu ce va fi. Iau drumul Europei.

    De ce m-am întors? Acum 14 ani am început sã cred, fãrã sã vreau, cã  meritã sã primesc cea mai bunã educaţie, aşa cã am muncit pentru ea. Nopţi inegale. Mai e doar un an.

  Dacã s-a meritat? Cu siguranţã.

  Ce am câştigat? Un singur cuvînt: împlinire.

  Ce am primit în schimb? respect.

  Cum mã percep ceilalţi? În mult prea multe moduri.

  Cum mi se pare acum viaţa? Ca un comic devenit într-o clipã serios.

   Am cunoscut oameni noi, am descoperit mentalitãţi, am renunţat la locuri pe care le frecventam în favoarea altora, mi-am îndreptat atenţia spre noi detalii care conteazã cu adevãrat. Dar timpul îmi ţese încã firul drumului pe care îl voi urma. Iar timpul trebuie sã aibã rãbdare…

Maci si vise

sursa foto: deviant.

Acasã…

 

     Daca ar trebui sã spun ce m-a marcat cel mai mult din toatã experienţa asta europeanã, probabil cã aş spune cã sunt n factori care trebuiesc analizaţi.

   Dar drumul spre casã e întotdeauna scurt, nu-i aşa? Acasã… da, închei capitotul estival şi revin în spaţiul de care voi rãmâne veşnic îndrãgostitã..

   Poate cã m-au influenţat prea multe persoane care au vrut sã iau anumite hotãrâri pe care, din orgoliu, nu le-am luat. Şi am fãcut bine. Am crescut.

  Sau poate cã încã nu e toamnã îndeajuns… ce cald e acasã.

Franţa…

 

    este o ţarã lipsitã de griji, cu oameni de calitate, cu destule taxe de trecere dintr-un oraş într-altul, cu ploi reci în Paris, plaje populate de turişti, linişte, cãldurã.

      Coasta de Azur nu se comparã cu locurile autohtone, Cannes e aşa cum nu îl poţi vedea la Festivalul de Film, iar Marea Mediteranã mult prea primitoare.

      Trei sãptãmâni la Cannes. Atât…

      Acum, înapoi în Londra. E rece, plouã şi uneori nu îmi gãsesc locul. Experienţa îşi spune cuvântul şi dacã nu aş depinde de atâţia factori, poate cã aş rãmâne, dar mi-e prea dor de oameni, de pãmânt, de aşteptãri, de planuri, de toamnã. Iar în toamnã…

Cannes

Viaţa în Londra

 

     Depinde din ce punct de vedere priveşti asta. If you are a tourist, it’s fine, you  are the boss, but if you are on your way, it’s gonna’ be a little problem.

    Aici ai ocazia sã te schimbi, sã vezi locuri destul de interesante, sã mergi mult pe jos, sã te bucuri de unele momente, sã te uiţi la lume cât vrei, sã  intri în vorbã cu cine vrei. Dar nimic nu dureaza o veşnicie. Spre deosebire de cei care doar cãlãtoresc, cei care muncesc aici, mã refer la români, au altã mentalitate, nu mai privesc în jur sã se bucure de frumuseţea capitalei şi nici  înapoi. Pentru cã uneori chiar e dureros sã-ţi aminteşti. În Londra, dacã vrei sã supraveţuieşti, existã reguli nescrise care îţi intrã pe sub piele fãrã sã vrei. Cei pe care i-ai lãsat acasã şi care au aşteptãri mari de la tine ajung sã fie subiectul de sub pleoape, iar existenţa în aceste locuri devine uneori insuportabilã.

     Am fost turist câteva zile. Acum lucrez. De ce? Chiar nu ştiu. Era singura cale sã mai rãmân în UK şi sã nu mã întorc în ţara care nu-ţi  oferã nicio şansã. Cum e? uite cã mâine plec în Franţa, la Cannes. Şi stau trei sãptãmâni. Turist? nicio zi. Dar plec din UK şi mã întorc tot în UK. Muncã, ce mai…

   Am avut nenumãrate oportunitãţi, sau mai bine spus, tentaţii, de a rãmâne aici pe  timp îndelungat. Sã ma las de facultate? Who cares? Mai e un an, îmi dau licenţa şi-am plecat. Until then, I’m on my way…