Am uitat sã scriu…
…e trecut de mijlocul lui decemvrie, s-a mai dus un an. Cred cã zãpada asta din noi şi frigul e tot ce a mai rãmas, de fapt aştept sã mã ningã şi sã îmi amintesc cum era când scriam ore în şir, când inspiraţia nu mã pãrãsea niciodatã.
Am uitat cum e sã scriu pentru cã am crezut cã nu mai am motive sã o fac. Iarãşi de fapt, am renunţat la unele lucruri în schimbul celor care nu mi-au oferit aceeaşi stare. Nu pot sã o numesc soartã.
A trecut încã un an. Subit parcã. S-a stins timpul, am învãţat multe şi am avut atâta rãbdare încât încã mai am. Am învãţat cã pentru realizãrile importante, pentru împlinirile spirituale şi sufleteşti, îţi trebuie multã rãbdare, efort şi înţelegere. Totuşi, încã tind sã cred cã nu e nevoie doar de acestea.
Existã oameni pe care i-am uitat, apoi alţii care au contribuit la scrierea poveştii mele. Existã oameni la care ţin prea mult şi pe care la anul, pe timpul acesta nu îi voi mai vedea. Abia aici intervine soarta. Unii îşi aleg o viaţã aici, alţii pleacã şi se reîntorc, alţii pleacã şi nu se mai reîntorc. Am de ales şi ştiu încotro tind.
Anul acesta am învãţat sã muncesc, sã iubesc şi sã am rãbdare. Şi cea mai mare dintre provocãri e sã fii conştient de ele şi mai apoi sã nu poţi sã le împarţi cu nimeni.
La anul le vreau în altã ordine.
