Life in mono.
Cel mai bine mã simt sub pielea care mi-a fost datã la naştere. Poate de aceea prefer sã îmi construiesc acolo lumea pe care o invoc atât la suprafaţã şi pe care nu o gãsesc. Peste tot sunt stãri, e plin de gânduri, de frãmântãri, de idei.
Acolo sunt doar eu şi cu un duh. Îmi place sã îl necãjesc uneori şi asta pentru cã nu vrea sã priceapã cã trebuie sã mai iasã şi el din când în când sã vadã oamenii. Degeaba.
Eu : – auzi amice, tu eşti bãtut în cap.. o sã rãmâi veşnic hoinar în întunericul ãsta sumbru !
Ego : – nu înţelegi nimic lili ! uiţi cã ãsta e singurul loc în care poposeşti de câte ori eşti dezamãgitã…
Eu : – eu dezamãgitã ?? niciodatã..
Ego : – ha ha ha ! chiar ieri ai venit la mine şi mi-ai zis cã nu îl mai înţelegi deloc şi cã vrei sã-ţi dau sfaturi!
Eu: – ohh, duh afurisit! Nu mai zi şi tu acum în gura mare tot ce ştii despre el..
Ego: – pai ţi-am zis, ca şi alte dãţi, aveţi nevoie de timp. Atât.
Eu: – da da da !!! eu vreau sã vinã primãvara mai repede sã ies în lume.
Ego : – sã ieşi ? aşa, singurã ?
Eu : – normal ! viaţa în doi e mai frumoasã cînd o petreci ca şi cum ai fi singur!
Ego: – cum aşa?
Eu: – simplu: îi spui celuilalt cã îl aştepţi la jumãtatea drumului! Pânã ajungi acolo, îţi faci de cap cu arta!
Ego: – şi ce implicã arta asta?
Eu: – sã dansezi, sã scrii, sã pozezi, sã pictezi…
Ego: – pentru artã aş lãsa tot!
Eu: – pãi, duh ce eşti, ţi-am mai zis cã viaţa alãturi de mine implicã satisfacţii!
Ego: – I n d e e d
